Niculițelul, ca mai toate așezările dobrogene,
topește tainic în pulberea timpului o trecere smerită prin istorie. Doar din
când în când Dumnezeu mai dă un semn, descoperindu-ne arar urmele ucenicilor
săi, știuți sau neștuți, care au străbătut cu veacuri în urmă secetoasa Scythie,
propovăduind cuvântul mântuitor al al Hristos.
Situat
la 20 km de orașul Tulcea, într-o zonă cunoscută mai mult pentru vinurile sale,
la poalele unei păduri ce acoperea cândva dealurile lutoase din jur, micul sat
dobrogean poartă în pântecele sale dovezile creștinismului din cele mai vechi
timpuri pe aceste meleaguri. Niculițelul se află în centru unui triunghi format
din mânăstirile dimprejur cu nume care de care mai stranii: Cocoșu, Saon,
Celik-Dere. Pe vremea stăpânirii romane satul ținea de Noviodunum (Isaccea de
astăzi), punct important la Dunăre pentru oștirile romane.
Dar
ce face ca acest loc să fie special, să merite să ne purtăm pașii pe ulițele
acoperite de pulberea roșiatică, sărăcăcioasă a Dobrogei?
…SEMNE
ERAU PENTRU CINE AVEA OCHI DE VĂZUT
Totul
a început în anul 1971, în luna iunie. Semne mai fuseseră și mai înainte,
pentru cine avea ochi de văzut și urechi de auzit. O localnică găsise, săpând
în grădină, un cap de lup făcut din faianță cu o cătătură de te treceau fiorii
privindu-l. Altul găsise un zid care mergea sub casa și gardul lui, și-i fusese
teamă să mai caute, să nu-i dărâme casa. Bucăți de oale, mici obiecte, monede,
ieșeau la lumină din brazdele lutoase trase de oameni. Unii s-au îmbolnăvit
grav, alții au murit fulgerător, pe alții îi urmărește un fel de ghinion
neînțeles, toți locuind în aceeași parte a satului. De ce? Cu ce greșiseră
oamenii de-și atrăgeau mereu mânia lui Dumnezeu? Ce putere, ce forță
misterioasă aveau locurile acelea?
Răspunsul
la aceste întrebări avea să situeze micul sat dobrogean pe harta marilor
descoperiri cu importanță deosebită din trei punte de vedere: arheologic,
religios și spiritual.
Fusese
un an ploios, dar parcă la începutul lui iunie se deschisese cerul și turna
ploaie iute, de vară. Nimeni nu ar fi bănuit ce apele repezi, tulburi, vor
dezgropa o fărâmă de istorie, dezvăluind privirilor curioase ale oamenilor una
dintre cele mai importante descoperiri istorice și religioase.
Viitura
a rupt șoseaua ce trecea chiar prin mijlocul satului și a spălat pământul de pe
o străduță scoțând la iveală ,,căciula” unei ciudate bolți de piatră. Curioși,
câțiva săteni s-au repezit cu târnăcoapele, au spart o gaură în ea, sperând să
găsească acolo comori, icusaru și rubeluțe turcești, din aur și argint. Dar jos
nu erau decât oseminte.
Arheologii
veniți la fața locului au descoperit o criptă construită din cărămidă și mortar
împărțită în două încăperi supraetajate. În cea de sus erau osemintele a patru
bărbați, așezați într-o raclă comună de lemn, cu mâinile pe piept și cu capul
spre apus, după tradiția ortodoxă. Toți aveau capetele tăiate din care trei
erau așezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe piept.
Cine
erau și ce rol avuseseră de au fost depuși cu atâta grijă în cripta de cărămidă
dezvelită de ape?
Astfel
a fost făcută o descoperire arheologică și religioasă senzațională, care arunca
o lumină nouă asupra vechimii creștinismului în spațiile daco-romane. Este
vorba despre o bazilică paleocreștină, având trei nave și un altar
semicircular. Sub altar se afla o criptă în formă pătrată, din cărămidă și
mortar, acoperită cu o cupolă. În interior se aflau, la primul nivel moaștele a
patru martiri, iar la nivelul al doilea a încă doi martiri, cu inscripția:
,,Aici și acolo sânge de martir” În interior, pe peretele din stânga intrării
acoperite cu o lespede de piatră, se află o inscripție în grecește: ,,Martirii
lui Hristos”. Pe peretele din dreapta apare cuvântul ,,martiri”, precum și
numele lor: Zotykos, Attalos, Kamasis și Filippos. Cercetările arheologice au
stabilit că martirii creștini au fost uciși, cel mai probabil, în cetatea
Noviodunum în decursul persecuțiilor anti-creștine ale împăratului Dioclețian
prin anii 303-304, sau în timpul
împăratului Liciniu, între anii 319-324.
Sunt
primii martiri descoperiți pe teritoriul României, despre a căror jertfă se
știa și din alte surse. Episcopii greci care au venit în anii `70 să vadă
martiriconul, aveau documente și hărți ale acestor locuri. În ele erau pomeniți
mucenicul Filippos și încă alți 36 de martiri care sunt încă nedezgropați, și
sunt pe undeva, pe sub dealurile roșiatice ale Dobrogei.
Jertfa
celor patru mucenici, împreună cu alți 36, este una dintre cele mai mari pentru
Hristos din țara noastră și Peninsula Balcanică. Numai jertfa marelui domn și
martir Constantin Brâncoveanu cu a celor patru fii poate fi pe măsura sfinților
mucenici de la Niculițel. Se presupune
că cei patru au fost soldați romani, dar pentru credința lor în Hristos au fost
osândiți la moarte prin decapitare.
Inițial
osemintele au fost așezate provizoriu în morminte simple și discrete, de frica
ostașilor romani, dar în timpul împăratului Constantin cel mare, după anul 324,
când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creștinii din Scythia
Minor (Dobrogea de astăzi), ajutați de episcopi din Tomis, construiesc o criptă
nouă în localitatea Niculițel și înalță
o biserică mare deasupra, unde depun
sfintele moaște ale martirilor.
Timpul
și uitarea au șters urmele comorii îngropate până în anul Domnului 1971 când
ploile au dezvelit sălașul din cărămidă cu osemintele sfinților.
La
doi ani după descoperirea lor, Sfântul Sinod
a decis ca sfintele moaște să fie depuse în patru racle la Mânăstirea
Cocoș, din apropiere. Chiar dacă era o perioadă vitregă pentru ortodoxism,
înalții bisericii au sfidat ordinul autorităților comuniste ce nu doreau să dea
amploarea cuvenită unei astfel de descoperiri, și, într-o noapte, osemintele au
fost luate din situl arheologic și depuse la mânăstirea Cocoș, unde se găsesc
și astăzi.
Deoarece
apele i-au scos din lut, există o legătură stranie între martiri și ape. Cultul
lor a rămas strâns legat de ploaie. Atât în caz de secetă, cât și de inundații,
credincioșii au implorat mijlocirea sfinților pentru ca ploaia să vină sau să
înceteze. De-a lungul anilor au fost duși în procesiuni prin localitățile
bântuite de seceta specifică Dobrogei. Aici, în Dobrogea, s-au nevoit în rugăciune până la sfințenie primii creștini de pe meleagurile noastre. Câmpia e plină de osemintele lor. Nici o lată bucată de pământ românesc nu îngroapă în ea atâta ardoare creștină, atâția martiri ai dragostei pentru Hristos. Pașii apostolului Andrei vor fi ajuns și aici, nu departe de osuarul celor patru sfinți de la Niculițel, pe sub tâmplele aspre de piatră, pe care au fost înălțate apoi marile mânăstiri dobrogene de la Cocoșu, Saon sau Celik-Dere. Numai cine nu vrea nu aude în vântul câmpiei șoapta rugăciunilor primilor dobrogeni creștinați, ori cântecul monahilor ascunși în peșterile de piatră. Am ajuns, pelerin pribeag, la porțile creștinătății, și-am bătut cu speranță și bucurie. Cineva, acolo, trebuie să-mi deschidă...
