Se
pare că tăvălugul progresului și globalizării vine și peste noi, suntem prea
grăbiți, prea stresați, prea dornici să ajungem repede, repede … undeva.
Și-n tot acest iureș, aici, la Jijila,
ne-am hotărât să spunem ,,STOP!”
Ne-am
hotărât să luăm o pauză, să respirăm adânc, și să privim un pic în jur. Și am
văzut că prin curțile, podurile și acareturile unor bătrâni se mai găsesc mici
relicve, pline de amintiri, ale timpurilor demult apuse.
Le-am adunat laolaltă, le-am scuturat
de praful uitării și le-am aranjat
într-un mic muzeu al satului. Cu girul primăriei, al consiliului local
și al domnului primar, Nicoară Dumitru, și, mai ales, cu dărnicia sătenilor, am reușit să organizăm câteva colecții de lucruri minunate, care
odinioară făceau parte din viața de zi cu zi a jijilenilor: un război de țesut
țoale, unul de țesut rogojini, o tocilă din lemn la care meșterul Costică Chiru
făcea butucii de roți pentru căruțe, cicârâce, vârtelnițe, țoale și o frumoasă
colecție de adevărate obiecte de artă ieșite din mâna jijilencelor iscusite: covoare cusute ,,în
chilim”sau țesute în patru ițe, ștergare de borangic cu care se încrucișau
nașii mari la nuntă, cămăși de soacră pe care miresele le dăruiau soacrei mari
la nuntă.
Tot aici și-a găsit locul și o colecție
de unelte agricole: iaba, grebla din lemn, jugul pentru carul cu boi, precum și
una de acte și fotografii vechi.
Astfel adunate și frumos aranjate, în
ziua de Sfântu Dumitru l-am invitat pe părintele Ungureanu Viorel să vină după
slujbă cu credincioșii din biserică să binecuvânteze acest modest muzeu, mai
ales că sfinția sa ne-a sprijinit cu mare drag în realizarea acestuia.
…Și așa, în această toamnă lungă și
frumoasă, la Jijila am deschis acest mic muzeu al satului. Sperăm să fie doar
începutul și să reușim să extindem colecțiile modeste, deocamdată.
Și să nu uităm să le mulțumim oamenilor
darnici și binevoitori, care ne-au donat obiectele fără a aștepta răsplată
materială. E mare lucru în ziua de azi…
Tot ei ne-au spus povestea unora dintre
obiecte, acte sau fotografii: cine au fost și ce au făcut în ,,marea lor
trecere”.
Așa am aflat și poveste unei mici
statui din bronz pe care ne-a donat-o Țandără Marița, în vârstă de 83 ani.
V-o redau mai jos pentru că e o poveste
impresionantă și merită auzită…
Totul a început în vara anul 1940, când
a venit peste sat furtuna războiului și au plecat flăcăii la oaste. Printre ei
era și Ion, care și-a luat rămas bun de la tată și mamă și de la Marița, care
i-a spus cu gras tremurat că o să-l aștepte să se întoarcă sănătos de la război
și-or face nuntă…
Urgia războiului i-a dus departe de casă, și au ajuns în
Cehoslovacia. Aici s-au oprit cu regimentul într-un sat cu case frumoase.
Osteniți de drum și lupte, soldații au intrat în vorbă cu sătenii. Erau oameni
blajini și gospodari și i-au omenit cum au putut. Aici Ionică s-a împrietenit
cu un român stabilit aici de mai bine de 50 de ani – Dumitru-l chema. Avea
nevastă de acolo și două fete. Era gospodar, avea animale și o vie mare. Și cât
au stat în sat câteva zile, Dumitru a tot povestit cu Ion. El era moldovean de
prin părțile Bârladului și-l purtase
viața-n pribegie de ajunsese să se stabilească aici, în sătucul din
Cehoslovacia.
La despărțire, când și-au luat rămas bun, Dumitru i-a dăruit
lui Ionică o mică statuetă din bronz, frumos lucrată, să-i amintească de el de
câte ori o va privi. I-a mărturisit că stând de vorbă cu el s-a simțit de parcă s-a întors în țară, în satul lui din Moldova.
Ion i-a mulțumit și a pornit mai departe. A fost rănit și a
stat prin spitale, dar a păstrat cu grijă, pitit în raniță, darul prețios de la
Dumitru.
Întors acasă, s-a însurat cu Marița și a păstrat la loc de
cinste în casă mica statuetă din bronz.
Au trecut ani mulți de atunci, Țandără Ivan, zis Biliaș,
căci despre el e vorba, e dus demult în
lumea celor drepți. Dar a rămas această
statuie pe care a purtat-o în raniță prin urgia celui de-al doilea război
mondial.
Nu știu dacă are valoare materială, nu-i cunosc prețul, poate o voi duce la un muzeu să
încerc să-i aflu povestea, ce reprezintă și de unde vine. Dacă nu, va rămâne un
obiect frumos cu o poveste la fel de frumoasă, păstrat cu grijă în micul nostru
muzeu, pe care vă așteptăm să-l vizitați.
ALECU
LILIANA,
BIBLIOTECAR
LA BIBLIOTECA COMUNALĂ JIJILA
15
NOIEMBRIE 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu